Foto: din surse deschise
A fi părinte nu înseamnă să faci viața unui copil fără durere, ci să îl faci suficient de puternic pentru a face față durerii
Expresia „nu-ți crea așteptări” sună adesea a grijă, dar dacă este chiar lucrul care devine cauza nesiguranței unui copil. Un nou mod de a privi parentingul sugerează că este important nu să îi protejăm pe copii de dezamăgire, ci să îi învățăm cum să o trăiască așa cum trebuie.
Parentingul este un act constant de echilibrare între dorința de a proteja și nevoia de a renunța. Mai ales când vine vorba de emoțiile copiilor: primele respingeri, frânturi de inimă, încercări eșuate și vise nerealizate.
Instinctiv, cineva vrea să atenueze lovitura, să avertizeze cumva, să pregătească și să „întemeieze” așteptările. Să spui: „Nu te entuziasma prea tare, altfel nu va merge”, dar funcționează cu adevărat. Washingtom Post a raportat că există o diferență fundamentală între a învăța un copil să facă față dezamăgirii și a încerca să o evite.
Ideea de a reduce așteptările pare logică, deoarece dacă speri mai puțin, doare mai puțin mai târziu, dar în viața reală acest lucru nu este adevărat. Dezamăgirea tot vine și des, indiferent dacă ai fost avertizat sau nu în privința ei.
În plus, atunci când părinții „răcesc” în prealabil entuziasmul unui copil, acest lucru nu reduce durerea. Adaugă încă o lovitură la adresa stimei de sine. Copilul aude nu numai „s-ar putea să nu meargă”, ci și „nici măcar mama (tata) nu crede că pot să o fac”. Iar acest lucru este mult mai profund decât o dezamăgire temporară.
Viața se va învăța pe sine și o va face mai bună
Realitatea nu are nevoie de alte comentarii. Ea își îndeplinește perfect singură rolul de „realistă”. Un cadou neprimit, un rol pierdut, o întâlnire respinsă sau o încercare eșuată sunt lecții firești prin care trece fiecare copil.
Iar aceste lecții sunt importante; ele construiesc reziliența emoțională, capacitatea de a accepta eșecul și înțelegerea cauzei și efectului. Sarcina părinților nu este să pună deoparte aceste experiențe, ci să fie alături de ei atunci când se întâmplă.
Sprijin în loc de „muting joy”
În loc să scădem așteptările, merită să schimbăm accentul:
- Învățați să nu evitați, ci să trăiți prin emoții. Lacrimile, frustrarea, resentimentele sunt reacții normale, nu trebuie să fie „anulate”.
- Să fie un loc sigur. Atunci când ceva nu iese bine, este important ca un copil să știe că nu va fi judecat sau nu i se va spune „Ți-am spus eu”. Sprijinul sună diferit, de exemplu „Îmi pare rău că s-a întâmplat”, „Sunt aici pentru tine”, „Ai încercat din greu – este important”.
- Concentrează-te pe efort, nu doar pe rezultat. În loc să preziceți eșecul, puneți accentul pe acțiune, de exemplu exersați, încercați, învățați și fiți perseverenți. Aceasta este ceea ce construiește o atitudine sănătoasă față de risc.
Diferite tipuri de frustrări – diferite abordări
Nu toate situațiile sunt la fel.
- Refuzuri „materiale”, de exemplu, „nu vom cumpăra un cățeluș”. Aici sunt importante claritatea, consecvența și onestitatea Dacă „nu”, atunci fără motive ascunse sau manipulare;
- Eșecuri personale, de ex. refuzuri, concursuri și vise. Acestea sunt situații mai dificile. Aici este important să nu prezicem înfrângerea, ci să învățăm cum să facem un efort, să acceptăm rezultatul și să nu identificăm eșecul cu propria valoare.
Nu vreți să „suprimați visele” copiilor
Atunci când adulții încearcă să limiteze în avans ambițiile unui copil, ei perturbă procesul natural care constă în efort, rezultat, concluzii și noi așteptări.
În schimb, se formează alte lucruri, și anume îndoiala, frica și evitarea. Cel mai important, copilul interiorizează atitudinea periculoasă „probabil că nu pot să o fac”.
A fi părinte nu înseamnă a face viața unui copil lipsită de durere, ci a-l face suficient de puternic pentru a face față durerii. Este posibil ca așteptările să nu fie îndeplinite și ca visele să nu devină realitate, dar acesta este modul în care se formează maturitatea.
Iar cel mai valoros lucru pe care îl pot face părinții nu este să diminueze bucuria dinainte, ci să fie alături de ea după aceea, pentru că un copil nu are nevoie de un „realist” care să îl avertizeze de o cădere, ci de cineva care să îl ajute să se ridice.
